O realitate dureroasă din grădinițele și școlile din Constanța

O realitate dureroasă din grădinițele și școlile din Constanța

Astăzi vreau să facem puțină psihoeducație. În cabinet, multe mămici vin cu aceeași problemă: copilul este trimis acasă pentru că plânge frecvent (din cauza tantrumurilor, anxietății de separare sau a tulburărilor de comportament) sau părintele este chemat la școală să participe la ore, deoarece copilul „deranjează ora”.

Multe educatoare și învățătoare se simt copleșite atunci când: au în clasă copii care plâng după părinți; copiii au dificultăți în a respecta regulile; unii copii au nevoie de mai multe explicații pentru a înțelege lecția. Ele aleg mecanismul de apărare cel mai simplu: evitarea, izolarea și respingerea (adică trimiterea copilului acasă).

Exemplu: Am întâlnit în cabinet un copil, clasa a 3-a, care nu știa să scrie, deoarece doamna învățătoare a ales să-l ignore deoarece “copilul nu înțelege, pierde timpul cu el” (copil cu tulburare de spectru autist).

Copiii născuți după 2010 (Generația Alpha) au ecrane în jur de la naștere. Acest lucru e grav, deoarece le modifică profund creierul și modul în care procesează realitatea. Ecranele telefoanelor le oferă stimulare rapidă și recompensă rapidă (Dopamină). Când un astfel de copil ajunge la grădiniță sau la școală, unde trebuie să asculte o voce monotonă și să facă sarcini repetitive, creierul lui intră în sevraj de stimulare. Apare plictiseala profundă, care se traduce prin hiperactivitate, agitație sau crize de furie. (Aici vorbim despre copiii care nu sunt diagnosticați cu ADHD – pentru cei diagnosticați cu ADHD avem altă poveste, voi explica poate într-o altă postare). Ei nu mai au exercițiul psihologic al așteptării și al tolerării unui refuz, devenind mult mai greu de gestionat într-un grup colectiv.

Plus. Sistemul de învățământ din România trece printr-o criză profundă de personal calificat și motivat. Salariile mici și birocrația uriașă duc la o oboseală psihică extremă (burnout). Un creier epuizat își pierde empatia și răbdarea. Mai mult, există și o pregătire pedagogică precară. Facultățile de profil și cursurile de formare oferă foarte multă teorie și extrem de puțină PRACTICĂ PSIHOLOGICĂ REALĂ pentru gestionarea crizelor emoționale ale copiilor (cum ar fi tantrumurile, anxietatea de separare sau tulburările de comportament).

De aceea, din păcate, apare un război invizibil dintre școală și familie. Multe educatoare simt că părinții nu mai pun limite acasă și le pasează lor întreaga responsabilitate a educației de bază. In același timp, părinții simt că plătesc taxe la grădiniță sau își lasă copiii în grija unor cadre didactice care ar trebui să știe cum să gestioneze un comportament dificil.

Când o educatoare spune „nu fac față și îl trimit acasă”, ea recunoaște, de fapt, o limită psihologică personală: nu are nici răbdarea, nici tehnicile emoționale pentru a gestiona comportamentul unui copil care nu se aliniază instantaneu regulilor.

O educatoare nu trebuie să izoleze sau să trimită copilul acasă, o învățătoare nu trebuie să-i cheme pe părinți să participe la ore (părinții nu se pot învoi de la serviciu permanent).

Ce pot face cadrele didactice? Sunt o serie de pași psihopedagogici, iată câteva exemple:

1. Co-reglarea emoțională (Primul ajutor psihologic). Copilul care plânge intens și nu ascultă se află în starea de „luptă sau fugă” (creierul său emoțional este inundat de stres- adrenalină). În acel moment, el nu poate procesa logic argumente sau regulile grădiniței /școlii.
2. Coborârea la nivelul ochilor copilului. Educatoarea trebuie să își schimbe postura fizică, să coboare la nivelul lui pentru a nu părea amenințătoare.
3. Validarea emoției: În loc să îi spună „Gata, nu mai plânge, că ești mare”, ea trebuie să verbalizeze ce simte copilul: „Văd că ești foarte supărat acum și îți este dor de mami. E în regulă să plângi, sunt aici cu tine.”
4. Educatoarea trebuie să ofere siguranță. Copilul are nevoie de o ancoră. Ea îi poate oferi o îmbrățișare (dacă copilul permite), îl poate lua de mânuțe, îl poate mângâia pe cap sau pe spate etc, ea trebuie fie o prezență calmă, până când ritmul cardiac al copilului scade.
5. Distragerea atenției constructivă. Odată ce plânsul s-a mai domolit, creierul copilului devine receptiv la stimuli noi. Educatoarea îi poate oferi un rol special în grupă (sarcini și responsabilitate) care să îi distragă atenția și să îl facă să se simtă important: „Am mare nevoie de ajutorul tău să împărțim foile de desen” sau „Mă ajuți să hrănim peștișorul/să udăm floarea? Etc”.
6. Gestionarea opoziționismului („Nu ascultă”). Când un copil refuză o regulă (de exemplu, nu vrea să strângă jucăriile), educatoarea trebuie să folosească tehnici de ghidare pozitivă: În loc să îi dea un ordin direct care provoacă refuzul („Strânge acum!”), ea poate spune „Vrei să strângi mai întâi mașinuțele roșii sau pe cele albastre?” sau „Strângi tu cuburile sau le strângem împreună?”

Creierul copiilor mici procesează greu negația „NU”. Educatoarea nu trebuie să spună „Nu mai alerga!”, ci „În clasă mergem la pas, încet, afară putem alerga”.

7. Parteneriatul cu familia și specialiștii. Dacă comportamentul copilului se repetă zilnic pe o perioadă lungă, o educatoare pregătită nu acționează ca un judecător, sau ca un psiholog (“are ADHD”), ci ca un investigator:

Exemplu :

• Observarea tiparelor: Notează sau ține minte când plânge copilul. (Plânge doar dimineata la separare? Plânge când e obosit, înainte de masă? Plânge când i se schimbă activitatea? Etc).
• Urmează sedința privată cu părinții: Educatoarea convoacă o discuție caldă cu părinții pentru a schimba informații: „Cum îl liniștiți acasă când e supărat? Ce tabieturi are?” pentru a aplica aceleași metode și la grădiniță.
• Implicarea consilierului de la grădiniță / școală: Dacă plânsul și neascultarea ascund o anxietate severă de separare sau alte dificultăți, educatoarea cere sprijinul psihologului /psihoterapeutului, nu al grădiniței sau al școlii, deoarece ei nu sunt pregătiți suficient (și nici nu au dreptul legal conform legii CPR) să facă psihoterapie de profunzime, să trateze traume, anxietate severă, atacuri de panică sau tulburări din spectrul autist/ADHD.
• Copilul începe psihoterapia cu, dar și părinții au nevoie de informații corecte psihologice.

Ce NU are voie să facă o educatoare (Conform legii și eticii):

Să pedepsească copilul prin izolare pe hol, la colț sau în baie.
Să folosească etichete sau să îl umilească în fața colectivului („Uitați-vă la el cum plânge ca un bebeluș, râd copiii de tine”).
Să amenințe copilul („Dacă nu taci, o chem pe femeia de serviciu să te ia” sau „Nu te mai iubește mami dacă ești rău”).
Să sune părinții să vină să îl ia la primul semn de plâns, abandonându-și rolul pedagogic de a gestiona adaptarea copilului.

Nici părinții, nici școala și nici psihologul nu pot susține singuri un copil care trece printr-o perioadă dificilă. Copilul are nevoie de o echipă, nu de vinovați.

Dragi părinți, dacă vă regăsiți în această postare, va aștept la cabinet pentru a începe psihoterapia cu copiii dvs.

De asemenea, ofer ședințe de consiliere psihologică și cadrelor didactice. Un educator sau profesor susținut emoțional va putea, la rândul său, să ofere mai mult calm, răbdare și siguranță copiilor.

Iuliana Fülas, psiholog clinician, psihoterapeut integrativ.
Telefon : 0723.081070.